ISTORIA TEATRULUI

Locul unde se adună poporul la începutul civilizaţiei greceşti pentru a sărbători diferite divinităţi, se numea ,, teatrul”.Acest loc era de obicei o colină pe care se afla altarul rudimentar al lui Dionysos-zeul vinului şi al producţiei agricole-, de unde poporul înşirat pe coasta dealului putea să privească. Locul acesta a fost pus sub semnul ,, Thaliei”- muza comediei şi a idiliei. Decorul nu era altul decât cel natural. Mai târziu s-a dovedit că pieţele publice unde se făceau primirile oaspeţilor, ale solilor sau războinicilor întorşi la cămine incununaţi de lauri, sunt mai potrivite pentru adunare. Tot aici erau ascultaţi ,, naratorii” marilor evenimente. Pentru ca vorbitorul să fie mai bine auzit, s-a simţit nevoia construirii unei estrade care se numea ,, bena”, iar la romani ,, scena”, aici sacrificându-se şi animalul de jertfă-ţapul- ,, tragos”, care a dat numele tragediei. Caracterul pur religios al primelor manifestări s-a atenuat cu timpul, interesul deviind asupra spectacolului în sine. Aşa au apărut primele construcţii de teatru în formă de potcoavă în mijloc cu o arenă numită ,, orchestra”, unde evoluau dansurile şi corurile, iar în faţă cu scena pe care jucau actorii. În spate era ,, porticul”, care apăra mulţimea în caz de ploaie. Ornamentaţia scenei era din coloane, frontoane şi statui. Răspândirea creştinismului şi năvălirile migratorilor, au detronat statuile antichităţii năruind odată cu templele şi teatrele. Primele teatre aşa cum le cunoaştem noi astăzi, s-au construit în secolul al XVI-lea în Italia şi în Spania. Arhitectura lor s-a perfecţionat până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când ajungem la teatrul tip din Bordeaux construit de Victor Louis, slujind de model pentru întreaga Europă. Alt tip de teatru este cel german, după Opera din Beyreuth, în formă de amfiteatru care se îngustează spre scenă, fără loji..De la sărbătorile lui Dionysos şi misterele din faţa catedralelor şi până la experienţele lui Piscator, teatrul a evoluat în sensul unei neîncetate ,, laicizări”. El s-a eliberat pe rând de orice oprelişte, de orice îngrădire, regulă sau datorie, afundându-se tot mai adânc în realitate, în viaţă, pentru a clădi din ea mai puternică ficţiune. Pus în afara legii prin Conciliiledin 305, 314 sau 680 de la Constantinopol, teatrul, va fi repus în drepturi prin Edictul de la Nantes din 1685 al lui Ludovic al XIV-lea care declară că(..) ,,teatrul poate să încânte în chip nevinovat mulţimile, de la feluritele îndeletniciri dăunătoare..”. De atunci teatrul îşi desparte drumul de calea bisericii.