Ultima femeie pilot din escadrila alba

VIATA MEA E UN ROMAN Sursa: http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/ultima-femeie-pilot-din-escadrila-alba-67482.html Mariana Dragescu a facut al doilea razboi mondial, pe ambele fronturi, intr-un avion sanitar cu care transporta ranitii de pe linia frontului. "Escadrila Alba" a salvat de la moarte peste 1.500 de soldati. Mariana Dragescu este ultima femeie-pilot in viata care a luptat in cel de-al doilea razboi mondial. Avea 29 de ani si zbura pe sub bombardierele inamice, carand in carlinga raniti culesi de pe linia frontului. Astazi, la 92 de ani de viata intre cer si pamant, locotenent (r) a avut amabilitatea sa ne incredinteze amintirile domniei sale, pentru a le pune la pastrare in sufletele dumneavoastra... ADRIANA OPREA-POPESCU A vazut lumina zilei pe 7 septembrie 1912, la Craiova. Tatal ei, militar de cariera, a ajuns colonel dupa primul razboi mondial, iar mama... "Mama, la randu-i, isi aminteste ea, fusese o femeie tare originala. In 1909 era nemaritata si mergea pe bicicleta pe strazile unui orasel de provincie... Facuse un pension francez la Craiova, dar apoi a studiat pianul si a devenit profesoara de muzica. Dar a ramas o fire independenta si cred ca mai degraba cu ea am semanat, asa baietoasa." Dragostea pentru zbor a fost dintotdeauna, poate ca atunci cand se nascuse avea deja in sange dorul de a atinge cerul cu palmele, caci "pasarile de fier" au fost singurele care au coborat din poveste in visele ei de copil. "Cand a inceput primul razboi mondial, am venit in Bucuresti cu toata familia, povesteste ea. Imi amintesc, aveam 4 ani si eram cu mama pe strada cand am auzit sunand pentru prima data sirenele de alarma aeriana. Avioanele germane bombardau Bucurestiul. Am intrat cu mama intr-un subsol, sa ne adapostim, dar eu eram nerabdatoare sa vad aeroplanele. Incepusera sa cada bombele, iar eu n-aveam astampar, voiam sa ies afara si m-am potolit doar cand cineva mi-a dat sa mananc un corn, ca sa tac..." Implinise 20 de ani cand a venit singura in Bucuresti, dornica sa urmeze Facultatea de Educatie Fizica si... Scoala de Calarie. "Ai mei ma trimisesera in Capitala la o matusa, isi aminteste ea, dar eu locuiam la o prietena, sotia unui medic militar, care era singura. Si, cum auzisem de Scoala de Aviatie a Ioanei Cantacuzino, mergeam pe ascuns si luam lectii de zbor". A mers la cursuri in 1935, o vara intreaga. "Ne-a instruit faimosul capitan Abeles, caci pe atunci Aviatia Civila tinea de Aviatia Militara. Eu am obtinut al saptelea brevet feminin din Romania", spune Mariana Dragescu. Femei in uniforma Nu isi imagina, pe atunci, ca zborul se va transforma, din pasiunea in misiunea vietii ei si nici nu banuiau macar cumplitele vremuri ce aveau sa vina... "In ’41, isi aminteste ea, venisera in tara multi germani, care instruiau piloti pentru noile avioane. Foto Mariana Dragescu , Ziarul de Duminica, Daniel Focsa 8-06/2007 Am observat aceste miscari, dar nimeni nu pomenea cuvantul "razboi". Era anul 1941 si era inca liniste. Pana intr-o zi, cand am observat ca disparuse toata aviatia militara de pe aerodromul din Pipera. Atunci am primit si ordinul ca a doua zi sa fim in avioane, dis-de-dimineata, pentru ca vom decola cu destinatia Focsani Nord. Nu ne-au spus nimic, in continuare. S-apoi am aflat ca asta era, de fapt, o strategie a nemtilor, ca sa-i ia pe rusi prin surprindere. Si i-au naucit, pe buna dreptate, ca atunci cand nemtii si romanii au patruns pe teritoriul sovietic, lui Stalin nu i-a venit sa creada. In dimineata de 22 iunie 1941 am aterizat la destinatie. Incepuse razboiul!" O unitate de aviatie de-a polonezilor refugiati la noi era dotata si cu trei avioane mici, vopsite in alb, cu semnul crucii rosii pe fuselaj si pe aripi, care fusesera amenajate ca avioane sanitare. Acestea au fost repartizate fetelor. Ramasesera trei: ea, Nadia Russo si Virginia Thomas, caci la mai putin de o luna Virginia Dutescu s-a imbolnavit, s-a retras si n-a mai zburat niciodata. "Primele nopti am dormit pe targile avioanelor. Dar tot nu stiam la ce ne inrolasem..., marturiseste Mariana Dragescu. Intr-o dimineata am auzit mesajul lui Antonescu "Romani, va ordon, treceti Prutul!", si abia atunci ne-am dat seama ca a inceput razboiul... Dupa o saptamana am inceput sa zburam cu ranitii de pe linia frontului spre Bucuresti. Inaintam pe cer cu avioanele o data cu linia frontului. Iar daca nu aveam aerodroame in apropierea locului din care trebuia sa ridicam ranitii, aveam ordin sa aterizam pe oriunde...". "Escadrila alba" era vanata de avioanele inamice. Dar nu in aer, pentru ca cele trei primisera ordin sa zboare la maximum 50 de metri inaltime de pamant, iar avioanele inamice nu aveau curajul sa coboare asa de jos. Dar le pandeau la aterizare si, cum le zareau, le atacau. In prima luna de razboi, micile avioane sanitare albe au fost vopsite in culori de camuflaj. "Ioane, un inger!" Cucerirea Odessei a durat cinci luni. Apoi, imediat a inceput campania din stepa calmuca, cea mai grea dintre toate. Luptele s-au dat in vara lui 1942, la 40 de km sud de Stalingrad... "In stepa calmuca am patimit mult, isi aminteste Mariana Dragescu. Tin minte ca acolo am avut de transportat odata un ranit grav, caruia nu-i fusese administrata, asa cum ar fi trebuit, injectia de calmare. N-aveam de unde sa stiu, l-am urcat in avion pe targa. Era asezat pe jos, de-a lungul podelei, cu capul la picioarele mele. Asa-i duceam pe cei raniti foarte grav. Si mai puteam duce si un al doilea pacient, pe scaunul din spatele meu, unul care sta asezat, dar care avea si el nevoie urgenta sa fie dus la spital. Si-i iau pe cei doi, pun targa jos si decolez. Cel grav era legat de targa, ca sa nu alunece de acolo, dar acesta reuseste sa-si elibereze o mana. Mai intai, si-a desprins bandajul de pe cap si-am apucat sa vad deasupra ochiului o gaura mare de glonte, care supura. Apoi m-a apucat de bratul cu care pilotam; voia, pesemne, sa se ridice de pe brancarda, sa vada ce se intampla, si, cu o forta teribila, ma tragea. Am luat mansa cu mana stanga, dar el isi eliberase si un picior cu care lovea in ranitul din spate. Acesta tipa de durere, avionul se balansa in aer, ca nu-l mai puteam controla cum trebuie... Doamne, a fost o lupta care mi s-a parut nesfarsita, desi cred ca in realitate a durat doar cateva minute pentru ca, epuizat de efort, ranitul a cazut pe targa, inconstient. Nici acum nu-mi vine sa cred ca am ajuns cu amandoi cu bine la spital..." Nu de putine ori, vazandu-le pe linia frontului, cu capul descoperit si parul fluturand in vant, imbracate in salopete albe, soldatii romani au crezut ca au vedenii. Caci nu e putin lucru, dupa ce moartea iti da intalnire la fiecare ora, sa vezi ca-ti apare in cale, alergand printre cratere de bombe, o femeie tanara... "A trebuit sa iau, intr-o zi, un ofiter roman care fusese grav ranit, povesteste aviatoarea zambind amintirii. Probabil, zic eu, din cauza ranilor, avea halucinatii caci, ajungand in dreptul lui, a inceput sa strige ordonantei ce-l veghea: "Ioane, un inger!". Sau crezuse bietul om ca deja a murit si astepta sa vada Raiul..." Ele n-aveau timp sa se gandeasca la moarte. "Nu stiu daca ne era frica, recunoaste astazi Mariana Dragescu. N-aveam vreme sa ne gandim la asta. Dar nici un moment nu ne-a trecut prin cap sa renuntam. Eram fericite ca ne aflam in linia intai, ca putem fi de folos. Si, daca plecam acasa, ca sa scapam de razboi, pe nefericitii aceia cine-i mai ajuta?", intreaba ea, simplu. Nu le-a fost usor nici o clipa... Erau tinere si erau femei. In stepa calmuca au locuit in corturi de campanie. Ziua era o caldura care lesina, iar noaptea, un ger cumplit. Plus zgomotul asurzitor al avioanelor germane care aterizau, debarcand trupe. Apa de baut primeau in canistre, a data pe zi. Pentru spalat, strangeau intr-un butoi urias. Cand nu aveau cu ce, isi spalau parul cu benzina... "Noaptea era pustiu. Pentru ca zona era plina de partizani, aveam zece soldati servanti instruiti sa ne apere. In fata corturilor noastre erau amplasate doua pusti mitraliera puse pe niste trepiede si in fiecare noapte auzeam suieraturile Katiuselor, cum tragea artileria grea pe frontul Stalingradului, de se cutremura pamantul, vedeam cum se aprindeau parasutele luminoase...". In zona Stalingradului, Mariana Dragescu a avut multe de patimit... "Don""soara, ne omoara partizanii!" "Am fost trimisa sa iau raniti, isi incepe ea povestirea, dintr-o zona in care, cu o zi inainte, fusese o furtuna de nisip. Pentru ca le intrase praf la motoare, tancuri si masini ramasesera blocate pe drum. Si era o ceata... La 50 de km de locul in care trebuia sa ajung, motorul a inceput sa scada turatia iar avionul pierdea din inaltime. Mi-era teama sa aterizez, pentru ca stiam ca acolo erau terenuri minate, auzisem de soldati care fusesera spulberati. Dar am vazut o pata mare de ulei si un tanc sovietic rasturnat cu senilele in sus, mi-am zis "aici nu poate fi minat" si-am coborat acolo, ca se infunda avionul. Ranitul din spate, care era mai usor lovit, a inceput sa se planga. "Don""soara, ce facem, ca daca ramanem aici ne omoara la noapte partizanii!". Eram si eu pierita de frica, dar nu trebuia sa arat asta. Am umblat la motor, asa cum ma invatasera mecanicii, am curatat jigloarele, dar nu puteam sa trag de elice, ca sa fac decompresare, fiindca mi-era teama sa nu ma loveasca peste maini, sa mi le rupa. Ma tot gandeam cum sa facem sa scapam... Ranitul constient era din ce in ce mai speriat, se lasa seara. Si-atunci am vazut un nor de praf pe drum, care se apropia de noi. M-am urcat repede in avion si am asteptat. Era o masina de tip militar, s-a oprit la departare si ne pandea. Am sarit din avion, strigand catre ei "of, bine ati venit!". Ofiterul de langa sofer a ramas incremenit si-a exclamat: "Dumnezeule, de cand n-am mai auzit glas romanesc de femeie!"... Si ne-au ajutat sa plecam si am scapat cu viata!" Copii botezati in razboi Din stepa calmuca s-au mutat pe un camp mai apropiat de linia frontului. Aterizau pe un damb taiat de o poteca pe care treceau camilele... "Fusesem bombardati la Kotelnikovo, tocmai in timpul unei inspectii venite de la Bucuresti, asa ca ne-au mutat cu tabara la Plodovitoje. Ajunsa ultima, i-am povestit Nadiei ca pe drum am vazut un sat care abia fusese bombardat. "Nu-i nimic, a zis Nadia, aici n-or sa ne gaseasca", dar nici n-a terminat bine cuvantul ca am auzit in aer, apropiindu-se de noi "moom, moom"... Urechea noastra era foarte bine obisnuita cu zgomotul avioanelor inamice. Abia ma dadusem jos din avion, acesta ramasese cu coada afara din maracinis. Am apucat sa-i zic Nadiei "sa fugim de langa avion!" si-am inceput sa alergam pe camp deschis. Cum nu aveam unde sa ne ascundem, ne-am aruncat pe burta si auzeam bombardierul cum zbura jos de tot, chiar deasupra noastra. La vreo 600 de metri, foarte linistit, vazand ca nu-i nici un pericol, a redus motoarele - stiam ca trebuie sa pice bombele- - s-apoi le auzeam cazand "fal-fal-fal", aveam impresia ca ne vin in cap. Sase a aruncat o data si inca o data sase. Auzeam cum treceau schijele peste capetele noastre, adauga ea, razand acum. Dar nu stiu, spune oftand, am scapat... Avionul a pus apoi motoarele in plin si a fugit. Ca prin minune, n-au fost lovite butoaiele de benzina puse intr-un colt al campului, ca ar fi fost o explozie ingrozitoare... Dar coada avionului meu a fost atinsa de niste schije, asa ca a avut nevoie de ceva lipituri..." A fost de atatea ori si in cer, si la un pas de moarte... L-a simtit vreodata pe Dumnezeu alaturi? "Sunt sigura ca mi-a ajutat de multe ori, marturiseste ea. Si mi-a dat si un semn ca e aproape... Intr-o comuna invecinata cu tabara noastra din Potelnikov, era o biserica din lemn. Satenii plateau o taxa pentru ea, iar in vreme de razboi taxa s-a marit. N-au mai putut da decat jumatate din bani si, uite-asa, o jumatate a bisericii era folosita pentru slujbe iar in cealalta se cantareau granele, se cantau cantece obscene... Pana la urma, fusesera nevoiti sa inchida biserica. Dar, o data cu venirea romanilor, au redeschis-o. Si, intr-o duminica, ne-am trezit in tabara cu oamenii din sat, femei, batrani si copii, ca ei mai ramasesera, cu un preot roman in frunte, venisera sa ne roage sa le botezam copiii. Femeile isi pusesera toate niste camasi mai curate pe ele, erau gatite, cum se zice, ca era o mizerie cumplita. Iar copiii erau deja mari, aveau 5-6 ani. Am fost nasele lor, s-a facut o ceremonie acolo, noi eram in uniforme militare. Dar am niste fini pe-acolo, intr-un sat prapadit din stepa, pe Leonia, inca o fetita al carei nume nu mi-l aduc aminte... Nu mai stiu nimic de ei, nici macar daca mai traiesc, dragii de ei..." Dupa campania de la Stalingrad, Nadia Russo s-a retras. Marianei Dragescu i s-a parut firesc sa mearga mai departe, pentru ca era inca in escadrila. Dupa campania din Crimeea s-a retras si Virginia Thomas. Iar ea a ramas singura femeie-pilot romanca de pe Frontul de Vest. "Eram pilot de legatura la Grupul 2 Observatii si executam tot felul de misiuni pe la rusi... Mai dificil, adauga ea oftand, caci de fiecare data cand aterizam pe vreun aerodrom de-al lor aveam nevoie de ordine si de aprobari..." CURAJOASE In toamna lui 1938 a inceput totul, povesteste Mariana Dragescu. "Atunci, noi, cinci femei pilot cate eram, am primit un ordin de la Comandamentul Fortelor Aeriene ca sunt concentrate la Galati, la manevre militare. Am ramas pana la urma patru: eu, In imagine foto: Nadia Russo Nadia Russo, Virginia Dutescu si Virginia Thomas. Armata voia sa ne testeze, sa vada daca se poate baza pe noi in caz de conflict armat. Am fost impartite in doua tabere, "amici" si "inamici" si, desi imparteam acelasi dormitor, nu spuneam nimic despre instructiunile pe care le primeam. Am corespuns, iar Marinei Stirbei - si ea pilot de aviatie, isi luase brevetul in acelasi an cu mine - i-a venit ideea sa infiinteze o Escadrila Sanitara cu personal exclusiv feminin. A facut un memoriu care i-a fost aprobat de ministrul de atunci si asa a aparut escadrila 108, transport usor. Aveam doar doua avioane sanitare, care apartineau armatei, doua bimotoare mici. Cu astea ne-am antrenat." Cele patru femei pilot au fost incadrate cu solda si cu prima de zbor corespondente gradului de sublocotenent. Cum deja se facuse mare valva pe tema "aviatoarele din armata", grade militare au primit abia in iunie ’40. La o luna de la inceperea razboiului, au ramas doar trei, caci Virginia Dutescu s-a imbolnavit si s-a retras... In imagine foto dreapta : Nadia Russo, Mariana Dragescu si Virginia Thomas MASCOTA Cele trei femei pilot primisera de la italieni un catelus pe care l-au botezat Mos. "Era o javra mica, ce nu crestea mai mare, ramanea pitic. Dar Nadia se atasase foarte tare de el si-l iubea ca pe un copil. Si, intr-o zi, Mos s-a ratacit, iar Nadia atata s-a gitat cautandu-l, ca soldatilor nemti li s-a facut mila de ea si au plecat sa-l caute. Cand l-au gasit, intr-un tareziu, i l-au adus Nadiei spunandu-i: "Acesta nu este Mot, este Her Von Mot". Vazusera si ei ce personagiu important era catelusul pentru noi..." NALUCA Si colega ei, Nadia Russo, a lasat fara grai un soldat roman, cand, imbracata intr-o salopeta alba, a intrat intr-o padurice din care trebuia sa ridice un ranit. Auzind miscare, un soldat de la unitatea antiaeriana din zona, s-a apropiat pe furis, dar, cand a zarit-o pe ea, s-a speriat atat de tare, ca a fugit strigand: "O femeie! O femeie adevarata!". "I se paruse ca e o naluca, rade fosta aviatoare, amintindu-si. Faceam surprize pe front. Atunci nu ne distrau aceste intamplari, dar ne-am amuzat pe seama lor mai tarziu." mai mult accesati : http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mariana-dragescu-si-escadrila-alba-iv-3025753/poze/?p=1 http://www.worldwar2.ro/forum/index.php?showtopic=2720