"Prima mişcare feministă" (1848-1914): Lupta îndârjită pentru drepturile politice şi civile
In imagine
Idola Saint-Jean. s-a născut la Montreal, Quebec 1880. A studiat la Montreal şi a devenit profesor de limba franceză. Cu toate acestea, ia s-a dedicat luptei pentru drepturile femeilor, în special a dreptului de vot în provincia Quebec Quebec ar fi ultima provincie în Canada unde s-a acordat dreptul de vot pentru femei şi bătălia a fost câştigată de eforturile directe ale femeilor ca Idola Saint-Jean. Primele încercări ale mişcării feministe, apărute pe parcursul secolului XIX, au fost de a ameliora situaţia femeilor în domeniul civil şi să devină mature legal (divorţ, custodie, desfiinţarea statutului de fiinţă superioară a bărbatului în căsnicie etc.).
Dreptul de vot nu a ocupat la început în revendicările lor decât o poziţie secundară. În tot cazul, ele au avut de îndurat experienţe amare. Fără dreptul de a se implica în politică, aceste femei se aflau la bunul plac al partenerilor lor de sex masculin şi depindeau întru totul de situaţia politică. Partenerii de coaliţie şi partidele cu renume nu sprijineau idealurile feministe decât atâta vreme cât acest lucru le servea satisfacerii propriilor interese. Atunci când toţi aceştia îşi vedeau scopurile atinse, femeile rămâneau singure. În consecinţă, prima mişcare feministă a insistat din ce în ce mai mult asupra dobândirii dreptului de vot. Feministele s-au asociat în organizaţii proprii, autonome sau parţial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vieţii publice pot fi împărţite în trei categorii distincte:
"Moderatele": aici vorbim despre o grupare eterogenă de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună anumite schimbări într-o mai mică măsură sau treptat, în cadrul societăţii burgheze preexistente. În acest caz se sublinia faptul că femeia este altfel şi că ea are o cu totul altă misiune în societate decât bărbatul. Din această categorie făceau parte de ex. asociaţiile caritabile creştine care se îngrijeau de femeile sărmane, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate aceste asociaţii cereau însă introducerea dreptului de vot şi pentru femei, unele din acestea chiar pronunţându-se în defavoarea acestuia pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota, că nu se dorea bruscarea conducerii, sau se cerea pur şi simplu introducerea dreptului de vot în funcţie de clasă socială, care includea astfel şi femeile. Dreptul de vot nu trebuia conferit tuturir, ci doar femeilor burgheze care dispuneau de oarecari proprietăţi. În cursul militarizării şi naţionalizării dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, multe femei s-au implicat în politică, chemându-şi susţinătoarele să contribuie la "apărarea" patriei.
Agnes Campbell MacPhail.S-a nascut TSP Preston. Grey, Ontario 24 martie 1890. d. 13 februarie, 1954. Ea a fost singura femeie aleasă în Parlamentul canadian în 1921, atunci când femeile au avut prima dată dreptul de a vota pentru Parlamentul European. . Ea a fost fondator al Societăţii de Elizabeth Fry Canada, şi astăzi lucrează pentru a da ajutor femeilor care au nevoie. In 1929, ea a fost, de asemenea, prima femeie Canada delegată la Liga Naţiunilor (precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite)
"Radicalele": aceasta era o categorie relativ restrânsă de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei susţineau din răsputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind să dispună astfel de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, care nu se afiliase nici unui partid. Unele dintre aceste femei au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste. Unele campanii, ca de ex. cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei, au fost organizate la comun cu acestea. Feministele radicale s-au impus şi pentru drepturile femeilor dezavantajate social - muncitoarele şi prostituatele. Reprezentantele acestei categorii au înfiinţat pe timpul Primului Război Mondial "Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate", din care făceau parte femei din toate naţiunile implicate la acea oră în conflagraţia mondială.
În imagine CLARA ZETKIN
"Socialistele": aceasta era gruparea femeilor organizate în mod relativ autonom în jurul mişcării socialiste, şi mai târziu, al mişcării comuniste. Revendicările principale ale femeilor socialiste corespundeau revendicărilor socialiste mai generale de după desfiinţarea diferenţelor dintre clase şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Precursoarele mişcării socialiste a femeilor - ca de exemplu Clara Zetkin - prevedeau independenţa economică a femeii ca o condiţie de bază pentru obţinerea de drepturi egale, precum şi desfiinţarea ierarhizării sexelor în mod analog cu desfiinţarea claselor sociale. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor şi ridicarea acesteia la nivelul celei de care beneficiau muncitorii (salarii egale pentru o muncă egală, acceptarea femeilor în sindicate etc.), mai târziu, la aceste revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua Internaţională a Femeilor de la data de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste a femeilor:"În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an Ziua Femeii, care serveşte în primul rând agitaţiei în vederea obţinerii dreptului de vot la femei."[Resoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la Copenhaga din 1910
Franţa: Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin. Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor.
Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare din dreptul civil.
Anglia: Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare.
Franţa: Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin. Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor.
Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare din dreptul civil.
Anglia: Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare.
Germania: Mişcarea feministă din această ţară s-a desfăşurat la început sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase unele drepturi fundamentale, precum dreptul de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, precum şi la orice activitate politică. Astfel, mişcarea feministă a fost înnăbuşită. Liberalizarea politică din anii 1860 a condus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein" (ADF), de către Louise Otto-Peters. Social-democraţia germană timpurie a mers mână în mână cu puternica mişcare proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţată de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femeii. În Germania, dreptul de vot la femei a fost introdus în anul 1918, după pierderea războiului, de către Partidul Social-Democrat.Război Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu