Pe urmele lui Mihai Eminescu la Suceava

Pe urmele lui Mihai Eminescu (XV): MIHAI EMINESCU LA SUCEAVA
Autor, Nicolae IOSUB
http://luceafarul.net/pe-urmele-lui-mihai-eminescu-vii-eminescu-la-dumbraveni
Suceava este o zonă a Moldovei de care Mihai Eminescu a fost strâns legat prin oamenii pe care i-a cunoscut şi prin locurile pe unde a trecut.
Din această cauză, o serie de autori acreditează ideea că Mihai Eminescu a fost bucovinean prin naştere şi formaţie, bazându-se pe afirmaţia poetului dintr-un manuscris: „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu este bucovinean”.

Aceste afirmaţii ale poetului au făcut pe Nicolae Cârlan ca să spună, în cartea sa, „Mihai Eminescu în context bucovinean”, carte apărută în anul 2000 la „Fundaţia Culturală a Bucovinei”, că: „Deşi s-a născut şi o parte din copilărie şi-a petrecut-o în Moldova, la Botoşani şi Ipoteşti, se poate spune, fără riscul de a greşi, că leagănul formaţiei moral – spirituale a lui Eminescu rămâne Bucovina, unde, la Cernăuţi, a absolvit şcoala primară şi a urmat, fără a le fi încheiat, cursurile obergimnaziului…
Când Eminescu se desprinde de Bucovina, se poate afirma cu certitudine că, cel puţin din punct de vedere al caracterului uman, dar nu mai puţin din acela al orizontului de simţire şi gândire, temeliile viitoarei personalităţi erau deja închegate”.


Nu contestăm rolul şcolii de la Cernăuţi în formarea gândirii lui Eminescu, dar credem că aceste afirmaţii sunt mult exagerate. În acel manuscris, Eminescu făcea afirmaţia că este bucovinean, mai mult din punct de vedere afectiv, Bucovina, provincie românească sub ocupaţie austriacă preocupând în cel mai înalt grad pe poet, el dorind şi prin acest lucru să afirme, încă odată, apartenenţa românească a acestei provincii încărcate de istorie, aflată sub ocupaţie străină.
De altfel, şi Serbarea de la Putna din 1871, idee ce a plecat de la el, avea ca scop de a trezi în românii bucovineni şi, nu numai, a ideii de apartenenţă la spaţiul românesc, Ştefan cel Mare fiind simbolul luptei lor pentru unitate şi independenţă naţională.

În Bucovina, Mihai Eminescu, nu a locuit efectiv decât patru ani, când şi-a făcut cele două clase primare şi două gimnaziale (vacanţele le petrecea la Ipoteşti) şi apoi perioade mai mici, cu intermitenţă, când încerca să-şi continue studiile, încercări soldate cu eşecuri. Eminescu nu a iubit şcoala de la Cernăuţi, fiind adus aici de multe ori împotriva voinţei lui, metodele de predare fiind greoaie şi neagreate de elevi, aparţinând unui sistem străin de tradiţia românească.

Cu toate acestea, Mihai Eminescu şi-a făcut, la şcolile din Cernăuţi, cei mai apropiaţi şi mai credincioşi prieteni ai săi, pe care i-a apreciat şi stimat toată viaţa lui. Cu mulţi dintre ei a continuat studiile la Viena.

Putem remarca aici pe: T.V. Ştefanelli, Samuil Isopescu, Chibici-Revneanu Alexandru, Pamfil Dan, Burlă Vasile, Bumbac Ion şi Bumbac Vasile, Cocinschi Ioan, Dracinschi Ştefan, Grigoroviţă Mihai, Morariu Vasile, Luţia Ilie şi Luţia Ioan, Ştefureac Ştefan şi alţii.
În perioada studiilor la Cernăuţi şi a studenţiei sale la Viena, Bucovina, din care făcea parte şi actualul judeţ Suceava, aparţinea din 1775 de Imperiul Austro-Ungar.
Mihai Eminescu avea o afinitate deosebită pentru meleagurile bucovinene şi pentru faptul că de pe aceste meleaguri, satul Călineştii lui Cuparencu, se trăgea şi tatăl său, Gheorghe Eminovici. Aici, la Călineşti, au trăit străbunicii poetului - Petrea şi Agafia Iminovici - bunicii poetului - Vasile şi Ioana Iminovici. Este posibil ca, măcar odată, Mihai Eminescu să fi vizitat, împreună cu tatăl său, pe bunicii săi din satul Călineşti.


Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, a învăţat trei clase de carte la Suceava, cu dascălul Ioniţă, după care părăseşte de timpuriu satul natal, Călineştii, înainte de 1834. Trece graniţa în Moldova şi se stabileşte la Dumbrăveni, pe moşia boierului Costache Balş, la început ca scriitor de cancelarie al baronului Mustaţă, care luase Dumbrăvenii în arendă, şi apoi ca administrator, până în anul 1848, an când cumpără moşia de la Ipoteşti.

Primul popas al poetului pe meleaguri sucevene a fost în anul 1863. În luna decembrie 1863, Mihai Eminescu merge la Cernăuţi pentru a-şi ridica ,,Testimoniul” cu situaţia lui la învăţătură, eliberat de direcţia liceului german din Cernăuţi, cu nr.17, semnat de directorul Ştefan Wolf, act necesar pentru a se putea înscrie la Gimnaziul din Botoşani. La întoarcere călătoreşte împreună cu Vasile Bumbac din Costâna, în casa căruia este găzduit Mihai.

După ce ajunge la Ipoteşti, Mihai Eminescu trimite o scrisoare de mulţumire lui Vasile Bumbac în care spune: ,,Stimate Bădiţă Basileus, îţi mulţumesc din suflet pentru găzduire şi cele IV caiete. Acolo e toată Bukovina! Ele sunt hrana mea de toate zilele. Sărbători cu bine şi cu sănătate de la al Dumitale supus M. Emi. Decb. 863″.
În perioada 1875-1882, cumnatul poetului – profesorul Ion Drogli - căsătorit cu Aglaia, este numit inspector districtual peste Suceava şi Câmpulung- Moldovenesc şi a locuit în Suceava, unde poetul a făcut mai multe vizite.

În urma unei vizite se întâlneşte şi cu Vasile Bumbac, care îi propune să vină să predea la Liceul din Suceava. Întors la Iaşi, Eminescu îi trimite o scrisoare în care explică că nu poate veni la Suceava şi motivele acestui refuz:
,,…întors la masa mea, am stat şi am chibzuit bine: Nu, nu pot, pentru că eu nu pot!…
Nu mă interesează de un Ioniţă…Nu cunosc un astfel de Ioniţă Bumbac!
Şi apoi alt motiv este că niciodată nu voi accepta să fiu inspectat de unul ca Drogli…
Distinse mulţumiri pentru găzduire şi frăţie,
al Dumitale Eminescu, 29 Sept. ‘875”.

Această vizită şi scrisoarea survin după ce Mihai Eminescu este destituit din postul de revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui şi rămâne fără slujbă şi fără mijloace de existenţă. Se observă din scrisoare că relaţiile sale cu Ioan Drogli nu erau dintre cele mai bune, el neacceptând să fie inspectat şi controlat de cumnatul său.
Aceste două scrisori au fost găsite la Doamna V. Popovici, soţia profesorului din Suceava, E. Popovici şi au fost publicate de N. Moscaliuc în revista Septentrion, Suceava, nr.1 din 30 iunie 1990, p.7.

Aceste două scrisori sunt interesante şi prin faptul că aflăm din ele două semnături diferite ale poetului, cea de la vârsta de 13 ani şi una din semnăturile din timpul maturităţii sale, cea cu fundiţă mică.

Mihai Eminescu vine din nou pe meleagurile sucevene cu ocazia Serbării de la Putna, în anul 1871. Fiind în comitetul de organizare a serbării, poetul vine la Putna împreună cu membrii comitetului la începutul lunii august. Călătoreşte cu trenul de la Viena până la Cernăuţi şi de aici în căruţe pe Drumul cel Mare—Împărătesc, drum strategic construit de austrieci în perioada 1976-1808, pe ruta: Snyatin, Cernăuţi, Storojineţ, Vicov, Marginea, Solca, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei.
Se cunoaşte rolul important ce l-a avut Mihai Eminescu în pregătirea şi desfăşurarea Serbării de la Putna şi mai ales în organizarea congresului studenţesc.

Cu prilejul manifestării de la Putna, poetul călătoreşte şi la Suceava, locuind la ,,Otelul Langer”, iar după sărbătoare se întoarce cu Slavici la Suceava, după cum menţionează o cronică locală rădăuţeană: ,,Azi au pornit spre Suceava cu harabaua…”.
Un alt popas a lui Mihai Eminescu la Suceava a fost în timpul sărbătorii de Crăciun, în anul 1885. Poetul venea cu sora lui, Harieta, de la Cernăuţi, unde fusese să-şi viziteze cealaltă soră, Aglaia. Poetul a călătorit, împreună cu sora lui, cu trenul până la Suceava.

La Suceava, amândoi fraţii au fost găzduiţi de acelaşi Vasile Bumbac care locuia pe strada Sotestier Gasse. A treia zi de Crăciun, de Sf. Ştefan, poetul participă la sărbătorirea zilei onomastice a fostului său coleg de universitate, Ştefan Dracinschi, împreună cu V. Bumbac, C-tin Mandicevschi, Ştefan Ştefureac, A. Daşchievici şi Dimitrie Isopescu, toţi profesori la liceul sucevean (Eugen I. Păunel – Popasuri eminesciene în Cernăuţi).

Ştefan Dracinschi era profesor de limba franceză şi directorul Liceului din Suceava, în perioada octombrie 1884 până în decembrie 1894. Ştefan Dracinschi a fost primul director român al acestui liceu. Poetul a petrecut împreună cu foştii colegi de şcoală şi vechii prieteni, dar era trist, cufundat în gânduri şi abătut.
Doctorul sucevean, Teofil Lupu, aminteşte şi el despre petrecerea de la Ştefan Dracinschi, care avea locuinţa în curtea liceului. Eminescu este descris de acesta ,,cu mânile în buzunarul hainei, adus de spate, cu capul posomorât, plecat în pământ…”.

Ca redactor la ,,Curierul de Iaşi”, Eminescu a scris două articole referitoare la liceul din Suceava, apreciind introducerea limbii române ca limbă de predare a obiectelor de învăţământ, în locul limbii germane. El apreciază în mod deosebit pregătirea bună a profesorilor, mulţi din ei colegi de şcoală: ,,Liceul din Suceava ar avea prin introducerea limbei române un viitor foarte însemnat, căci corpul didactic (compus în cea mai mare parte din români cu titluri academice şi pe deplin calificaţi) e mult superior celui din Cernăuţi… Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toţi profesorii sunt ieşiţi din facultatea de litere şi ştiinţe din Viena şi sunt români…”.

Mihai Eminescu a cunoscut foarte bine oraşul Suceava, cu cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare pe care a vizitat-o de mai multe ori.
Referiri la Suceava apar în mai multe scrieri şi manuscrise ale poetului, pe care o descrie astfel: ,,Şiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriţe şi mestecate cu hainele rupte şi lucrurile vechi din desagul unui jidov. În fereşti, bucăţi de sticlă colorată lipite cu hârtii sfâşiate din Gemara pe care se coc colacii de sărbători. Perdelele de atlazură înşirate pe un fir de aţă, şi singurul spectator, luna, privind când într-o casă, când
într-alta, în toate deodată şi pe rând. El văzu cărţi vechi în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas şi caftane sărace…”
(Mihai Eminescu – Opere Vol. VII, p. 239).

Mihai Eminescu a scris de multe ori în Curierul de Iaşi şi Timpul despre aceste locuri pline de istorie, aflate acum sub ocupaţie străină.
Într-un articol din ziarul Timpul din 1880, referindu-se la Suceava, poetul scrie: ,,Într-adevăr, la poalele dealurilor pe cari se află oraşul Sucevei, ruinile castelului domnilor Moldovei, precum şi biserica Mirăuţilor, zidită de Alexandru cel Bun, se află Iţcanii, atât de vechi ca Moldova însăşi… În faţa Sucevei, însă pe hotarul nostru, se află, iar la poala unei ridicături de deal, târguşorul Burdijenii. Pe lângă meritul de a fi un loc istoric, Iţcanii, deşi pământ austriac, aveau avantajul de a adăposti, în localul gării, pe lângă vama austriacă, şi pe cea română”.
Mihai Eminescu a luat atitudine în Curierul de Iaşi asupra influenţei austriece asupra Mitropoliei din Suceava, cea mai importantă şi ,,cea mai însemnată în Orient prin spiritul ei”. El scrie în 1876: ,,Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf. Ioan cine se-ngrijeşte de ea?… Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc”.

Poetul se pronunţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina şi de averile întinse pe care le poseda aceasta: „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi blamează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…”.
Mihai Eminescu şi-a dat seama de marea importanţă pe care o are biserica strămoşească asupra menţinerii spiritului naţional, a limbii române şi obiceiurilor poporului român, în condiţiile de ocupaţie străină.

Dar, cel mai mult, a dorit să vadă ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, acum în ruine, martore a atâtor momente din istoria Moldovei, pe care poetul o evocă în poemul Ştefan cel Mare:
,,Suisem noaptea la Suceava;
Pe ziduri vechi; cetatea unde-i?
Cum trece-n lume toată slava
Trecu-Sic tranzit gloria mundi!”

Pe zidurile groase ale cetăţii, aflate în ruină, poetul vede umbrele mustrătoare a falnicilor domnitori:
Dragoş Vodă cel bătrân
Pe Moldova e stăpân
Şi dormind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava.
La Suceava lăudată,
Cea cu zid înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos!”

La dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi (la Suceava nu era posibil ridicarea unei statui), Eminescu scria:
,,Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuşi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate…”
(Articol din Timpul din 18 iunie 1883).

Astăzi, la 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, se găsesc pretutindeni dovezi ale trecerii poetului pe aceste meleaguri. Multe busturi s-au ridicat în memoria poetului, multe instituţii de cultură poartă numele poetului, o serie de străzi se numesc ,,Mihai Eminescu”.

Primul bust al poetului s-a dezvelit la Mănăstirea Putna. Cercul studenţesc ,,Arboroasa 1926” a ridicat un bust lui Eminescu în curtea mănăstirii Putna, pe soclul căruia se află inscripţia ,,În amintirea primului Congres studenţesc şi a primei serbări a românilor de pretutindeni ce a avut loc în 1871 la mormântul lui Ştefan Voievod, prin îndemnul lui M. Eminescu, ridicându-se acest monument din iniţiativa Cercului Studenţesc Arboroasa 1926” – ,,Mihai Eminescu-1850-1889”. Bustul este din bronz şi este realizat de sculptorul Oscar Hann.
În ziua de 14 iulie 1902, are loc o sărbătoare cu prilejul dezvelirii bustului poetului Mihai Eminescu din localitatea Dumbrăveni (jud. Suceava), bust executat din bronz de sculptorul Oscar Spaethe şi instalat pe un soclu de piatră.

Moşierul Leon Ghika a subvenţionat ridicarea acestui monument, mai ales că el susţinea că poetul s-a născut la Dumbrăveni. Pe soclu au fost inscripţionate cuvintele: ,,Aici s-a născut Mihai Eminescu – 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889” şi ultima strofă din poezia ,,Valurile, vânturile”.
Amplasat în faţa conacului lui Leon Ghika, bustul s-a menţinut până la începutul celui de-al doilea război mondial, când a fost adăpostit în gospodăria lui Petrache Andruşcă, apoi a fost transportat la Botoşani de unde a dispărut.

Astăzi, la Dumbrăveni, în faţa şcolii s-a amplasat un bust realizat de sculptorul botoşănean Marcel Mănăstireanu, în anul 2007.
La Câmpulung- Moldovenesc s-a dezvelit un bust din bronz, realizat de sculptorul Ion-Iulian Murnu. Pe soclu este inscripţionată o strofă din poezia ,,La Bucovina”.
Toate acestea, sunt o dovadă de adâncă preţuire acordată poetului Mihai Eminescu, care îşi are rădăcinile, prin bunicii şi străbunicii săi, pe aceste meleaguri încărcate de istorie.

Bibliografie:
1. Convorbiri literare, iunie-septembrie 1939;
2. T. V. Ştefanelli, Radu I. Sbiera, Samoil I. Isopescu- Amintiri despre Eminescu, Ed. Scrisul românesc, Craiova,1996;
3. Ion Filipciuc, Drumul împărătesc al poetului, Ed. Macarie, Târgovişte, 1999;
4. Ion Cozmei şi Tiberiu Coşovan, Din Boian la Vatra Dornei, Ed. Augusta, Timişoara, 2004.
5. Bucovina – pagini de enciclopedie, Vol.II, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava 2004, p. 405-406;
6. Eminescu şi Bucovina, Ed. ,,Mitropolitul Silvestru” Cernăuţi, 1943.

Pe urmele lui Mihai Eminescu (XVII): MIHAI EMINESCU LA PRAGA
Articol scris de: Nicolae IOSUB / 18 Iul 2010


,,Anul trecut, s-au împlinit 140 de ani de la trecerea poetului Mihai Eminescu prin oraşul Praga, în drumul său spre Viena, locul unde şi-a făcut prima fotografie, cea cu chip de Luceafăr.
Drumul lui Mihai Eminescu de la Botoşani la Praga, poetul l-a făcut împreună cu părinţii săi, Gheorghe şi Raluca Eminovici şi cu sora sa Aglaia.
După o perioadă îndelungată de peregrinări cu trupele de teatru prin oraşele României şi Ardealului (de aproape trei ani), Mihai Eminescu se hotărăşte să-şi continue studiile la o universitate din Viena, la îndemnul lui Mihail Pascally şi la promisiunile făcute de tatălui său că-i asigură mijloacele materiale necesare acestui scop (18 galbeni pe lună).
Poetul şi-a dat seama că fără studii universitare serioase, în una din universităţile de renume din acel moment (Praga, Viena, Berlin sau Paris), nu va reuşi niciodată să obţină cunoştinţele necesare pentru a-şi asigura un viitor în viaţă aşa cum făcuseră şi fraţii săi mai mari. Continuarea studiilor era singura soluţie.
Hotărârea lui Gh. Eminovici, de a-i asigura mijloacele materiale pentru continuarea studiilor, l-a făcut pe Mihai Eminescu, ca mai târziu să afirme: ,,…căci oarecare nobleţă de inimă nu i-am putut niciodată disputa, şi el a voit să-mi dea pentru abnegaţiunea mea o satisfacere în înţelesul splendid, trimiţându-mă în străinătate pentru câţiva ani. Îmi pare rău, c-am primit oferta lui, căci sunt o greutate nu pentru el, ci pentru familie” (ms. 2255, f. 311).
Mihai Eminescu a plecat împreună cu părinţii şi sora Aglaia, spre capitala Imperiului Habsburgic, în jurul datei de 10 septembrie 1869, cu trăsura de la Botoşani până în gara Dorneşti şi de aici cu trenul prin Lemberg până la Praga, oraşul împăratului Rudolph al II-lea, oraşul muzicii şi artelor.
Matei Eminescu nu-i însoţeşte în această călătorie, cum eronat susţine Augustin Z. N. Pop, în cartea sa ,,Pe urmele lui Mihai Eminescu”, din 1978. Biograful a fost dus în eroare de o fotografie a lui Gh. Eminovici împreună cu Matei, fotografie despre care Matei Eminovici susţine că este făcută la Botoşani: ,,…mama în toată viaţa ei s-a fotografiat numai de două ori, odată împreună cu Aglaia, şi tot atunci tata împreună cu mine, la unicul pe vremuri fotograf, Otto Bielig (de fapt Jean Bielig, fratele lui Otto) în Botoşani… Tata şezând pe scaun în redingotă neagră şi cu vestă de catifea şi eu în picioare lângă el, identic era scoasă mama cu Aglaia. Mama şezând şi Aglaia în picioare” (Scrisoare din 20 aprilie 1909 către magistratul Corneliu Botez din Galaţi).
Familia Eminovici ajunge la Praga în jurul datei de 13 septembrie 1869, unde, familia sa a frecventat băile, în afară de Mihai care a avut la dispoziţie două săptămâni pentru a cunoaşte acest oraş frumos, locuind împreună cu fratele său Şerban, pe Strada Lipova nr. 6, lângă Facultatea de medicină, pe care acesta o frecventa la Praga în acel an.
Astfel, Mihai a putut să admire frumuseţile vechiului oraş numit ,,Oraşul de aur”: Piaţa Vaclav care era pe atunci Târgul Cailor, Podul cu Sfinţi, castelele şi muzeele oraşului.
Aşezat pe partea dreaptă a râului Vâltava, oraşul vechi, vizitat şi de Mihai Eminescu, impresionează vizitatorii prin faimosul ceas astronomic şi monumentala catedrală (Lady of Tyn). Din piaţa oraşului vechi se desprind o serie de străduţe înguste şi alei, încununate de remarcabile locuri demne de vizitat: biserici, galerii şi muzee, anticariate, crame de bere şi vin vechi.
Încă din primii săi ani de existenţa, ,,Podul de piatră” a fost mândria Pragăi şi a întregii Boemiei. A fost construit la porunca împaratului Carol al IV-lea de catre faimosul Petru de Gmung, arhitectul Catedralei Sfântului Vitus şi a altor clădiri gotice, ridicate începând cu anul 1357. Faimosul turn, ridicat pentru apărarea cetăţii, a constituit principala intrare în Castelul din Praga.
Castelul din Praga este una din cele mai mari fortăreţe, castelul regilor din Boemia, care domină maiestuos valea râului Vâltava de mai bine de 11 secole. Castelul a fost fondat în a doua jumătate a secolului XIX. Partea centrală a castelului cu faimoasa Sală Vladislav se păstrează în stilul gotic târziu. În Catedrala Sfântului Vitus se află mormintele cnejilor din Boemia, Moravia şi Silesia.
Unii biografi ai poetului au afirmat că el a încercat să se înscrie la Universitatea Carolina din Praga, dar studiile gimnaziale neterminate şi birocraţia secretarului aulicei universităţi l-a împiedicat să-şi realizeze această dorinţă. Ar fi putut locui, în timpul studiilor, împreună cu fratele său Şerban, student la medicină şi ar fi cheltuit mai puţini bani.
La Praga, Mihai Eminescu s-a fotografiat pentru prima dată în viaţa lui, la atelierul fotografului Jean Tomas din Piaţa Vaclav.
Mihai Eminescu s-a fotografiat bust, în costum, cămaşă albă şi papion. Fotografia îl prezintă cu privirea spre stânga, privire pătrunzătoare, frunte înaltă şi luminoasă, obrajii unduind într-un zâmbet romantic, buze senzuale, părul terminat schubertian; portret ,,luciferian” ce sugerează pe poetul iubirii veşnice.
Fotografia poartă în dreapta jos iniţialele; ,,J. TOMAS”, iar pe verso inscripţiile: ,,J. TOMAS Fotograf”, iar dedesubt, în limba cehă şi germană – ,,techn lucebnik, St. Vacslavke nam PRAZE, und techn Chemicker-St. Wenzels, Platz in PRAG.-7-II.”, încadrate cu frumoase înflorituri.
S-au făcut şase fotografii, din care una este dăruită de Eminescu Veronicăi Micle, în anul 1872, când aceasta a venit la Viena la tratament. Această fotografie se găseşte în Colecţia Bibliotecii Academiei Române (Serv.Stampe).
Astăzi, din păcate, nu mai există clădirea unde s-a fotografiat Mihai Eminescu şi nici alte indicii care să amintească de trecerea lui prin acest frumos oraş.
Fotografia lui Mihai Eminescu, la vârsta de 19 ani, este cea mai cunoscută fotografie a poetului şi corespunde cu descrierea făcută de el însuşi în ,,Geniu pustiu”, prin personajul Toma Nour: ,,Era frumos – d-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filosof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi binefăcuţi… Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii: zgârcit, hidos, urâcios, ci un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul îndărătnicia- un satan dumnezeesc, care trezit în ceri a sorbit din lumea cea mai sântă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a mutat sufletul în visurile cele mai dragi”.
S-au fotografiat şi Gh. Eminovici într-o jachetă de sărbătoare şi Raluca împreună cu Aglaia, îmbrăcată în rochie de tafta neagră şi cu şal brodat pe cap. Aglaia purta cerceii căminăresei şi la gât cu alesida bunicii sale, Paraschiva Brihuiescu din Sarafineşti. Mai lipseşte fotografia de grup a celor patru şi fotografia lui Şerban care, probabil, îi însoţeşte. Probabil, durata destul de mare (cca. o jumătate de oră) a procesului de fotografiere, ne-a lipsit şi de o fotografie de grup a Eminovicilor la Praga.
Jan Tomas, cel care l-a fotografiat pe Mihai Eminescu la Praga, nu era numai un pictor fotograf, ci mai degrabă un fotograf inventator. Având atelierul în Piaţa Venceslas nr. 7, acesta era un cunoscut salon artistic, unde celebrităţile vremii veneau aici pentru a fi fotografiate, pentru a-şi imprima vocile, pe placă de gramofon. El adusese din America, chiar de la Edison, fonograful cu care a înregistrat vocile multor artişti.
Jan Tomas s-a născut la 2 iunie 1841, era fiu de agricultor, a studiat chimia alimentară la Praga şi s-a angajat la fabrica de bere din Sadova şi apoi la o fabrică de zahăr din Modrany.
El devine un portretist de mare sensibilitate, folosea tehnica retuşării fotografiilor, a îmbunătăţit tehnicile fotografice folosind diferite procedee de procesare a fotografiei.
Jan Tomas deţinea o ,,patentă”, semnată de împăratul austriac Frantz Iosef, expusă în atelierul său, care confirma că este un fotograf recunoscut. Astăzi această ,,patentă” se află expusă la Muzeul Tehnic din Praga, fiind unul din cele mai valoroase exponate.
Clădirea de la numărul 842, unde era atelierul de fotografie la lui J. Tomas nu mai există astăzi, locul fiind luat de o clădire a unui complex comercial, Koruna. Şi astăzi, în acest perimetru, există multe ateliere fotografice, din care una este un adevărat muzeu al fotografiei, cu aparate şi utilaje vechi de peste un secol.
Jan Tomas a călătorit foarte mult în America şi Europa şi a locuit chiar, o perioadă de timp şi în România, la fel ca şi Frantz Duschek.
După două săptămâni de încercări nereuşite de a se înscrie la universitatea din Praga, Mihai Eminescu ajunge pe data de 2 octombrie la Viena, unde se înscrie la Facultatea de filozofie, ca student ,,ausserordentlich”- ,,auditor extraordinar” – neavând certificat de absolvire a studiilor".
Temeiul în care Mihai Eminescu se înscrie la universitate este, după cum declară poetul- ,,Şcoală particulară în Bucureşti”.
Autor : Nicolae Iosub
Articol publicat in , Revista Luceafarul

BIBLIOGRAFIE:
1. Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1978;
2. Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei R.P.R., 1962;
3. Ion Grămadă, Cartea Sângelui, Ed. Muşatinii Suceava, 2003;
4. Gellu Dorian şi Emil Iordache, Paşii poetului, Ed. Timpul Iaşi, 2000.

EMANCIPAREA FEMEII ,, Paşii pe un drum fără sfârşit"

Marx spunea: ,,Gradul de civilizaţie a unei societăţi se măsoară prin locul pe care ii rezervă femeii".
În 26-29-iunie 2008, am avut onoarea de-a participa la Congresul Internaţional al Uniunii Femeilor Române, care a organizat la Vatra Dornei, un program complex cu tema: FEMEIA ROMÂNĂ ÎN SECOLUL XXI.
La acest eveniment românce şi românii din mai multe părţi ale lumii, s-au alăturat să sprijine programul organizatiei care şi au propus să devină o platformă şi o porta- voce pentru femeile din ţara noastră, şi româncele din afara României unde să se regăsească femeile din oricare parte a lumii, indiferent de rezidenţa, grup, etnie, calificare profesională, vârstă, a diverselor probleme cu care se confruntă (sociale, familiale, educaţionale)profesionale. În cadrul acestui program UNIFERO, mi-a oferit spaţiul pentru a-mi prezenta lucrarea cu tema : ,,Emanciparea ,,Lupta femeii pentru emanciparea ” în cartofilie şi filatelie.
Când ajungi la varsta pensionări şi copii pe care i-ai ajutat să parcurgă o facultate atât de grea cum este medicină în care statul a investit iar generaţia de medici pleacă unde sunt respectate valorile, ce-ti rămâne decât să te resemnezi şi să găseşti ceva de făcut care să te ţină la verticalitate şi sănătate mentală. . Când viaţa devine imposibilă, sufocată de atâtea evenimente ca: societăti falimentare,familii care se destramă prin plecarea femeilor cu autocarele necunoscutului pentru a lucra la căpşunăriile din Spania sau ca menajere în Italia, zguduiri politice pe tot globul, atunci simţi nevoia să vorbeşti de bine despre semenele noastre, pentru că o vorbă bună poate îndulci inima precum o ploaie de vară peste florile însetate. Un gest frumos poate lua povara umerilor obosiţi de la drum.
Dacă fiecare din noi am contribui, am face un grup şi grupul ar avea forţa necesară să exprime dorinţa de a apăra ce ne înconjoară, ar aduce multă iubire, înţelegere şi respect,
Acesta este unul din motive ca să alcătuieşti o colecţie cu material filatelic şi cartofilic despre o temă generoasă cum este ,, Emanciparea Femeii” Pentru început trebuie adunat materialul pe care îl găseşti întâi scotocind prin casă, apoi întrebi vecinii dacă nu au uitat prin poduri o corespondenţă şi dacă nu, atunci mergi la târguri organizate în ţară unde colecţionari vând ce au disponibil sau pe internet licitezi piese necesare temei care ţi-ai propus-o să o faci. Pentru aceasta, când venitul este modest de pensionar, atunci reduci coşul zilnic. Dacă din întâmplare nefericită ai pierdut o piesă care foarte greu ai căpătat-o asta însemnă că numai ai coerenţă tematică. Aceasta înseamnă sacrificiu, nu pui pe primul plan urgenţele personale ci faptul că ai avut ocazia să cumperi ceea ce trebuie în colecţie şi altă dată numai ai ocazia. Pentru că nimeni nu te întreabă de disponibilitatea financiară ci te întreabă de calitatea colecţiei. Când îţi propui să faci o temă., atunci trebuie să citeşti, asta înseamnă informare pentru tine, multă răbdare, plăcere , consecvenţă. Ce mai obţii ?
Atunci când organizezi o expoziţie dedicată ,, Zilei Femeii” poţi oferi un cadou spiritual prin aceasta, transmiţând omagiul mamelor şi tuturor femeilor. Un moment plăcut pentru a vorbi de bine pe semenelor noastre.
Exponatul prezintă lupta femeii pentru drepturile civile, politice şi juridice cât şi emanciparea economică deoarece femeia trebuie să trăiască în echilibru şi concordanţă cu semenii şi cu natura înconjurătoare.


Cartofilia este o ramură nouă, care are ca scop de-a reconstitui pe baza imaginilor unor cărţi poştale ilustrate aspectul unei zone urbane, sau să facă incursiuni în istorie, sau să prezinte personalităţi ale culturii. În cazul de faţă, colecţia aduce informaţii despre emanciparea femeii începând din perioada antică, până în prezent la nivel mondial şi în România. În plus putem să ne facem o imagine în privinţa ocupatiilor femeilor din perioada interbelică, a locului şi rolul femei in societate. Lucrarea prezintă personalităţi feminine , reprezentative care s-au implicat şi-au contribuit la emanciparea femeii. Cele peste 200 de piese adunate până acum sunt femei celebre, din care 20 românce care au devenit ,, pioniere” într-un domeniul sau altul şi au reuşit să spulbere mituri ale timpului lor, demonstrând prin inteligenţă şi tenacitate că pot face aceleaşi lucruri ca şi bărbaţii. Dacă bărbaţii au încercat şi au reuşit, atunci şi ele au încercat, insuccesul unora a fost provocarea pentru celelalte femeii să încerce să depăşească barierele. Dintre acestea lucrarea cuprinde personalităşi feminine ca: în medicină: Maria Cuţarida Crăţunescu, Ana Aslan, în aviaţie: Mariana Drăgescu, Smaranda Brăescu, în literatură: Elena Văcărăscu, Martha Bibescu, soprane: Haricleea Darclee, Elena Teodorini. Regina Maria,
Regina Elisabeta,


Femeia s-a implicat şi a contribuit la rezolvarea problemelor sociale şi a luptat pentru recunoşterea drepturile ei fireşti.În secolul al XIX-lea şi al XX-lea s-a răspândit în lume ideia emancipării femeii, economice, politice şi juridice egale cu ale bărbaţilor. Aceste mişcări feministe aveau drept obiectiv restructurarea şi democratizarea vieţii publicii, mai simplu mişcarea de emancipare a femeilor. Emanciparea femeii a început din perioada antică. ,, Dacă romanii au subjugat continente, ea, femeia antică, i-a subjugat pe romani” . Eforturile sale de câştigare a independenţei au continuat timid în secolul al XVIII-lea. Pentru prima dată femeia devine actriţă pe scena politicului, a moralei, religiei, literaturii. Cu paşi mărunţi, discret, dar eroic, pe eşafod, pe baricade, în presă, în exil sau prin saloane, condiţia feminină desfăşoară în timpul Revoluţiei o considerabilă energie în vederea emancipării sale.
EMANCIPAREA FEMEII

Din păcate, emanciparea femeii a determinat ca rolul de mamă, de stăpână a casei să îşi piardă din prestigiu. Femeile îşi doresc să devină licenţiate: avocat, inginer, ofiţer de marină, medic, pilot, profesor, şi reuşesc să-şi vadă visele împlinite. Astfel, pe lângă atributul de mamă şi soţie, apar alte sarcini cerute de carieră şi de o societate din ce în ce mai materialistă
Această modernitatea a condus la efectele negative ale emancipării femeilor. Femeia care a dorit să devină licenţiată, să aibe independenţa economică, deci să se întreţină singură, are altă experienţă din cauza lipsei locurilor de muncă, atât pentru cei cu studii superioare cât şi pentru cealaltă categorie socială
de femeii. Din acest motiv multe femeii sunt nevoite să plece la căpşunăriile din Spania, menajere în Italia,iar familiile suferă se destramă, din care copiii sunt cei care au de suferit mai mult.
La începutul secolului XX, educaţia era deficitară, iar şansele femeilor de a obţine un loc de muncă din care să poată supravieţui erau reduse. La 29-03-1898, în Aula Universităţii din Iaşi, domnul C.V. Ficşinescu susţinea: ,,Ori admitem că singurul rol legitim al femeii este de-a fi soţie şi mamă şi atunci bărbaţii trebuie să le ia pe toate în căsătorie pentru a le asigura mijloace de trai, ori recunoaştem că din cauza noastră mare parte de femei nu pot să se întreţină singure”.
,,Ideal ar fi ca femeia să fie soţie, dar pentru că unele nu se pot căsători, neavând dotă, societatea are datoria de a lua măsuri pentru soluţionarea problemei supravieţuirii femeilor care nu se pot mărita”
În cazul nostru, în zilele noastre, tot societatea este responsabilă de-a asigura locuri de muncă femeilor.

Margareta Mihalache

FILME CU CARE A PARTICIPAT LA FESTIVALURILE DE FILM DIN TARA: ECO-ETNO-FOLK-FILM organizat de fundaţia Naţională pentru civilizaţie Naţională ,, Nişte ţărani" Slătioara -Vâlcea şi la Festivalul Internaţional ,, Toamna la Voroneţ" de la Gura Humorului. La aceste Festivaluri a reuşit să treacă de preselecţie unul dintre acestea,, ,, Creatoarea populară Maria Zotic iar meşteşugul ţesutului a ajuns la faza să fie nominalizat la Slătioara (Vâlcea) în septembrie 2008.


În imagine realizator Margareta Mihalache


În imagine foto dreapta :
cameraman Dumitru Brehuescu, regizor Andrei Blaier, realizator Margareta Mihalache.


.

MIHĂILENI- BOTOŞANI- OLĂRITUL UN VECHI MEŞTEŞUG, UN MEŞTER RECUNOSCUT ŞI UN FILM DOCUMENT
Prezentare: muzeograf Steliana Băltuţă
Neoliticul a fost însă, perioada de intensă creativitate în procesul de sedentarizare al comunităţilor umane. Este perioada preocupării pentru construirea locuinţelor, practicarea agriculturii, a unor meşteşuguri (ca ţesutul, prelucrarea metalului, olăritul). Din cauza lipsei de condiţii de conservare în timp, unele materiale din care erau confecţionate obiectele n-au rezistat astfel că ne putem face o imagine completă referitoare la prelucrarea lemnului, a blănurilor, a fibrelor textile, păstrându-se însă uneltele pentru prelucrarea respectivă.
Unul dintre materialele care a rezistat în timp fiind şi una dintre dovezile din evoluţia omenirii începând din neolitic, a fost lutul din care s-au confecţionat unelte pentru tors şi ţesut(fusaiole şi greutăţi pentru firele de urzeală), dar şi vase lucrate de meşteri olari, de o frumuseţe şi diversitate uimitoare a formelor şi decorului.Olăritul ca vechi meşteşug, s-a păstrat peste timp în România, astfel că, centre de meşteri au dus mai departe prin vremuri, secrete ale tehnicilor de modelare de realizare decorativă şi cromatică caracteristice unui anume tip de ceramică, specifice unei anume vetre de meşteri olari.
Pentru secolele XIX-XX la Botoşani, diferite documente de arhivă se referă la existenţa vetrelor de meşteri olari.
Aşezări ca Frumuşica, Suliţa, Hudeşti, Lişna, Fundu Herţii, Mihăileni au avut familii de meşteri care au lucrat o ceramică recunoscută, existentă şi astăz în colecţiile muzeale şi particulare.La Mihăileni, vechi târg al Moldovei înfiinţat de domnitorul Mihail Sturza care a şi dat numele său aşezării, olăritul s-a dezvoltat în funcţie de cerinţele pieţii, în funcţie de comenzile făcute de solicitanţi, dar şi în funcţie de pasiunea meşterilor pentru acest meşteşug.
Mihăileni fiind altădată şi punctul vamal pe drumul ce lega Botoşaniul de Cernăuţi, gusturile celor care cumpărau ceramica lucrată de meşterii de aici, erau diferite, atât în ce priveşte formele cât şi cromatica. Ca tehnică, ceramica de Mihăileni este smălţuită nu numai cea decorată, dar şi cea roşie nedecorată.
Unul din meşterii recunoscuţi din Mihăileni şi care are vase în colecţii muzeale şi particulare şi care încă mai are gospodăria de meşter olar este GHEORGHE SMERICĂ

In imagine foto

In imagine foto stanga creatoarea populara Maria Zotic

Zilele Orasului Botosani

Decupaj de tradiţie - delimitat de obiecte decorative
şi de buna dispoziţie a botoşănenilor


,,Menţinerea formelor de exprimare ce ţin de cultura materială populară în parametrii autenticităţii devine un proces anevoios deoarece se simte, din ce în ce mai mult, o creştere a unei presiuni exercitate de invazia unor obiecte cu un profil estetic destul de îndoielnic care dezvoltă acea latură decorativă hilară ai cărei stăpâni sunt comercianţii şi nu meşterii populari. O confruntare deschisă între autentic şi kitsch a avut loc în perioada 23 – 25 aprilie 2010 când meşterii populari din judeţele ţării: Ilfov, Suceava, Iaşi, Harghita, Bistriţa-Năsăud, Neamţ, Galaţi, Maramureş, Argeş, Mureş au participat la Tângul Meşterilor Populari, ediţia a IV-a şi s-au impus prin arta lor care s-a raportat la filonul tradiţional.


La deschidere au participat oficialităţile locale: domnul primar Cătălin Flutur, domnul preşedinte al Consiliului judeţean Botoşani Mihai Ţâbuleac, domnul prefect Cristian Roman alături de domnii parlamentari Dan Humelnicu şi Cătălin Obuf-Buhăianu.
În cuvântul de început domnul director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani – prof. Ion Ilie, care a oferit întreg sprijinul său manifestării, a precizat necesitatea menţinerii acestui târg tocmai în vederea conservării culturii materiale populare.


Manifestarea s-a bucurat de sprijinul Primăriei şi Consiliului Judeţean Botoşani, iar de buna desfăşurare a acesteia s-a ocupat referent etnograf Margareta Mihalache (compartiment Etnografie) împreună cu etnograf Marcel Lutic – Preşedintele Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova. În acest sens, miniexpoziţiile individuale ale meşterilor au corespuns criteriilor stabilite şi au reuşit să înglobeze principalele meşteşuguri tradiţionale.
Un element de noutate a fost şi faptul participării meşterei populare Cosmi Floarea din Bistriţa Năsăud la deschidere printr-o urare de bun-venit adresată oficialităţilor şi întâmpinarea cu un colac frumos ornamentat ca semn al primirii pline de ospitalitate a acestora de către meşteri în cadrul târgului.


La o creionare atentă a punctelor de greutate ale expoziţiei cu vânzare se cuvin amintite vasele de lut, obiectele din lemn la care s-au alăturat icoanele pe sticlă şi cele mai importante piese ale ansamblului vestimentar popular: cămaşa femeiască şi bărbătească, completate de numeroasele ţesături din zone etnografice de prestigiu: Bucovina, Năsăud, Maramureş, Harghita, Galaţi, Iaşi, Prahova, Botoşani.


Vasile şi Ina Chira
Pentru început ne vom opri la olarii Gyorgi Domokos din Harghita, Maricel Mocanu din Galaţi, Vasile Chira din Maramureş, Sonia Iacinschi din Botoşani, Molnos Joszef din Harghita.


Într-o mare măsură, vasele acestora s-au încadrat doar în una dintre tradiţiile ceramicii româneşti, fiind vorba de cea romană care include doar ceramica roşie şi presupune acea ardere completă. Vorbind de tehnica de ornamentare, aceasta presupune pictarea cu cornul, gaiţa, pensula sau zgârierea cu un vârf metalic. Olarii amintiţi au dat prioritate categoriilor tradiţionale: oale de lapte, oale pentru sarmale, strachini, căni, ploşti, dar şi vase pentru flori, sfeşnice etc. Din punct de vedere cromatic se putea observa cu maximă uşurinţă coloritul viu şi armonios tipic ceramicii smălţuite (triconomia brun – galben – verde, ceramica Kuty; aceleaşi culori completate de nuanţe de roşu şi albastru – ceramica din Centrul Corund).

Picturile pe sticlă cu tematică religioasă, aparţinând artiştilor participanţi, au făcut trimiteri clare spre iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină - prezentând acel fond comun, dar şi maniere interpretative proprii şi singularizate. În acest sens, liniile fine şi cursive ale Alinei Budeanu alături de cele sobre ale lui Constantin Livadaru au fost completate de minuţiozitatea abordării caracteristice lui Lucian Frângu, de arhaicitatea emanată de compoziţiile lui Liviu Şoptelea, dar şi de influenţa murală îngemănată în lucrările lui Ionuţ Gafiţeanu.

Oricum, grupul amintit – fără modestie - a făcut succint o trecere în revistă a mijloacelor tehnice, iar prin modalităţile interpretative a legiferat încă o dată creaţia individuală ca parte componentă a artei populare.


Bineînţeles că tematica religioasă s-a regăsit şi pe icoanele din lemn ale lui Florin Iancu din Brăila, dar şi pe cele sculptate de către Virgil Moldovanu din Gura Humorului.


Zonele etnografice din ţară au fost bine individualizate prin expunerea costumului popular femeiesc sau bărbătesc. Punctăm doar acele bondiţe cu prim din blană de jder, miniştergurile ţesute în tehnica năvăditului cu decor variat, întrebuinţate de femei pentru acoperirea capului, dar şi cămăşile cu acele câmpuri ornamentale bine delimitate şi bogat decorate – aparţinând meşterii populare Veronica Hojbotă din Mănăstirea Gura Humorului (Suceava).
La polul opus s-au facut remarcate ştergarele din Colecţia muzeală din comuna Ungureni şi cămăşile de la sfârşitul sec.al XIX-lea şi început de secol XX care au atras atenţia prin discreţia decorului, preponderenţa fondului alb şi liniile decorative bine dozate şi destul de aerisite. Existenţa acestei colecţii e rod al pasiunii doamnelor Maria Zoiţanu, Aurica Cojocaru şi Maria Zotic. Grija pentru conservarea culturii populare este o caracteristică a comunităţii din Ungureni şi din acest motiv, nu e de mirare constituirea unei noi colecţii care se datorează doamnei Elena Clocotici, nepoata binecunoscutului E.D.Neculau.

Meşterele Floarea Cosmi, Maria Isac, Virginia Linu, Maria Bruj, ele însele, au caracterizat prin ţinuta lor ansamblul vestimentar popular din comuna Runcu Salvei (Bistriţa – Năsăud) – cu precădere cămaşa care se încadrează acelui tip numit încreţit care presupune ca mânecile, spatele, pieptul să fie adunate pentru a forma gura cămăşii, cu despicătura în spate şi încheiată cu nasture, dar şi cu nelipsitul ornament de formă trapezoidală cusut pe creţuri. De asemenea, s-au observat şi elemente de influenţă orăşenească în portul popular al acestora: partea superioară a mânecii cu un dreptunghi constituit dintr-o friză de motive geometrice şi braţara propriu-zisă a mânecii completată cu fodori mari (volane) având la margini decoruri fine. De la mijloc în jos, în faţă şi spate, au stat prinse zadiile cu nuanţe de violet specifice zonei Năsăudului – lăsând să se vadă în jos albul poalelor cămăşii. Nu a lipsit din acest ansamblu nici pieptarul înfundat de culoare neagră, cu acele broderii policrome şi talia marcată printr-o bordură îngustă, cusută în partea inferioară.
Maramureşeanca Maria Zapca din Săpânţa a expus cergile care menţin coloritul natural al lânii, „ştergurile” cu alesături în roşu şi albastru, traistele din ţesătură bine lucrată la stative, iar frumuseţea costumului purtat de meşteră păstra caracteristicile arhaice: cămasa puţin decoltată – nelipsind acele încreţeli cu „boţi” şi „ociţi” pe piept, umeri şi nici acel volănaş – „bezer” care împodobeşte brăţara mânecii, iar „zadiile” cu dungi late colorate – înveselind parcă cromatic fondul alb al cămăşii cu poale.
Pe linia creativităţii s-au impus cu textile doamna Rigo Csilla din Odorheiu Secuiesc care a expus ii şi cămăşi preluînd vechea structură a portului popular secuiesc, doamna Kovacs Aurica, care prin fustele încreţite în talie şi adăugite la poale cu dantelă, dar şi îmbogăţite cu şorţuleţe, a amintit de aceeaşi modă orăşenească de origine vieneză. Opţiunea pentru arhaicitatea croiului la cămăşi a fost valabilă pentru Emanuela Pavăl din Suceava şi pentru Maria Nedelcu din Prahova.
Ţesăturile din lână ale familiei Iulian şi Maria Mihalachi din Neamţ au excelat prin decorul geometric şi prin preponderenţa fondului dat de culoarea iniţială a lânii, nemaipomenind de măiestria realizării tehnice. Ca semn definitoriu rămâne varietatea şi discreţia decorului completate de o îmbinare armonioasă din punct de vedere cromatic.


Măştile realizate de Tudoriţă Lupaşc (Nereju – Vrancea), Viorel Marian din Fălticeni şi ale lui Toader Ignătescu din Suceava au accentuat mai mult nota hilară ascunsă în personalitatea omului – completând uneori caracteristicile fizionomice umane cu cele din regnul animal şi invitând la meditaţie asupra procesului clar al dezumanizării deloc străin societăţii actuale.


Obiectele de uz casnic tradiţionale: căuşe, sărăriţe, linguri au aparţinut meşterilor Florin Cramariuc – Suceava, Viorel Marian Iliuţă – Fălticeni, Maricel Apalaghiei – Botoşani.


Toţi aceştia s-au oprit la motive tradiţionale din arta populară: pe linguri – simbolul dragostei prin reprezentarea a două păsări, simbolul speranţei prin reprezentarea cocoşului, simbolul înţelepciunii prin reprezentarea bufniţei sau simbolul universului prin reprezentarea arborelui vieţii completat cu pasărea suflet (când natura umană părăseşte existenţa terestră se ştie că sufletul face trecerea în cealaltă lume trasformându-se în pasăre).

Lăzile de zestre, laviţele, mesele rotunde şi joase cu scăunele, multe dintre acestea având sculptate motivul rozetei sau rombul, ambele simboluri solare, au reuşit să creeze ambientul locuinţei tradiţionale ţărăneşti – fiind aşezate meşteşugit de către Florin Cramariuc şi Valentin Tipa în spaţiul expoziţional.
Despre semnificaţia sărbătorilor din comunitatea tradiţională au stat din nou mărturie mascoidele de căiuţi şi măştile – costum de capră ale meşterei Niculina Andronache atât de importante în alaiurile de Anul Nou unde îndeplinesc multiple roluri în practicile mitico – magico – religioase caracteristice reînnoirii timpului.


Meşteşugul încondeierii ouălor chiar după Sfintele Paşti până la Înălţarea Domnului e practicat cu sfinţenie de meşterele din Bucovina: Victoria Fundiur, Oresia Leuciuc, Aurica Aneci, Aurica Ciuvercă, dar şi de Iuliana Nistor Celica din Rogojeşti (Mihăileni). Tipurile expuse au impresionat prin diversitate: ouă monocrome cu ornamente, ouă policrome cu ornamente sau ouă policrome cu ornamente în relief. Motivele tradiţionale au avut întâietate: fierul plugului, cârligul ciobanului, vârtelniţa, grapa, spicul, crenguţa de brad, şarpele, calea rătăcită, iar motivele geometrizante au reuşit să atingă un nivel înalt al abstractizării. Între toţi aceştia s-a singularizat Florin Bejenaru prin pictarea suprafeţei ovoidale – dezvoltând scene cu tematică religioasă prin folosirea liniilor de o fineţe şi acurateţe rar întâlnite şi, implicit, într-o gamă cromatică care unicizează demersul său creativ.


În confecţionarea chimirelor a excelat meşterul Pop Gavril care stăpâneşte tehnica ornamentelor repusate, ştanţate cu dispunerea perforărilor pe margini. Acestui meşter i s-au alăturat pe latura decorativă meştera Floarea Cosmi prin opincuţe de mici dimensiuni, dar şi meşterul Nistor Ioan din Sighişoara care a lărgit gama obiectelor prin puşculiţe şi tolbele purtate altădată la vânătoare. Meşterul Constantin Ciubotăriţa mai cunoaşte forma căciulilor din piei de miel aşa cum purtau odată sătenii din Vorona.
Împletiturile din nuiele au aparţinut meşterei Călina Sandu din Vorona şi lui Lilian Toderaşcu din Lespezi, ambii păstrători ai tipurilor tradiţionale care pun accent pe latura utilitară, indispensabilă în gospodăriile comunităţii. Ornamentele din sfoară de cânepă în reţele de ochiuri, completate prin răsuciri, au fost confecţionate de Aurora Sauciuc din Botoşani, Natalia Cangea din Zolonceni – Republica Moldova şi Tatiana Harja din Iaşi.
Demonstraţiile în faţa vizitatorilor legate de meşteşugul prelucrării artistice a metalelor (argint, alamă, aramă) au fost susţinute de Mircea şi Cornel Crăciun din Bucureşti, aceştia axându-se pe categoria podoabe – cum a fost şi cazul Camelia Deliu din Argeş, dar care a optat pentru şlefuirea pietrelor semipreţioase, iar produsele lor au fost completate de cele ale lui Petrică Timofciuc care modelează metale ce au în compoziţie alte aliaje.


S-a detaşat vizibil în ceea ce priveşte arta decorativă Dan şi Iulian Bordianu care abordează incandescenţa materiei fluide a sticlei ca pe un izvor nesecat şi păstrător al ideilor încă necunoscute.

Ediţia aceasta a Târgului Meşterilor Populari a reuşit să realizeze acel decupaj de artă tradiţională, completat cu fine tendinţe spre arta decorativă mai accesibilă gustului actual, dar cu toate acestea autenticul s-a detaşat total de notele groteşti specifice comercianţilor în abordarea diferitelor materiale supuse unui adevărat supliciu care ajung, într-un final, doar nişte biete obiecte sărăcite de frumuseţea iniţială care, de fapt, rămâne o dimensiune cunoscută doar de adevăraţii creatori populari".
a declarat prof. Margareta Mihalache, referent Compartiment Etnografie

PRIMELE MIŞCĂRI PENTRU EMANCIPAREA FEMEII

"Prima mişcare feministă" (1848-1914): Lupta îndârjită pentru drepturile politice şi civile
In imagine
Idola Saint-Jean. s-a născut la Montreal, Quebec 1880. A studiat la Montreal şi a devenit profesor de limba franceză. Cu toate acestea, ia s-a dedicat luptei pentru drepturile femeilor, în special a dreptului de vot în provincia Quebec Quebec ar fi ultima provincie în Canada unde s-a acordat dreptul de vot pentru femei şi bătălia a fost câştigată de eforturile directe ale femeilor ca Idola Saint-Jean. Primele încercări ale mişcării feministe, apărute pe parcursul secolului XIX, au fost de a ameliora situaţia femeilor în domeniul civil şi să devină mature legal (divorţ, custodie, desfiinţarea statutului de fiinţă superioară a bărbatului în căsnicie etc.).


Dreptul de vot nu a ocupat la început în revendicările lor decât o poziţie secundară. În tot cazul, ele au avut de îndurat experienţe amare. Fără dreptul de a se implica în politică, aceste femei se aflau la bunul plac al partenerilor lor de sex masculin şi depindeau întru totul de situaţia politică. Partenerii de coaliţie şi partidele cu renume nu sprijineau idealurile feministe decât atâta vreme cât acest lucru le servea satisfacerii propriilor interese. Atunci când toţi aceştia îşi vedeau scopurile atinse, femeile rămâneau singure. În consecinţă, prima mişcare feministă a insistat din ce în ce mai mult asupra dobândirii dreptului de vot. Feministele s-au asociat în organizaţii proprii, autonome sau parţial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vieţii publice pot fi împărţite în trei categorii distincte:
"Moderatele": aici vorbim despre o grupare eterogenă de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună anumite schimbări într-o mai mică măsură sau treptat, în cadrul societăţii burgheze preexistente. În acest caz se sublinia faptul că femeia este altfel şi că ea are o cu totul altă misiune în societate decât bărbatul. Din această categorie făceau parte de ex. asociaţiile caritabile creştine care se îngrijeau de femeile sărmane, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate aceste asociaţii cereau însă introducerea dreptului de vot şi pentru femei, unele din acestea chiar pronunţându-se în defavoarea acestuia pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota, că nu se dorea bruscarea conducerii, sau se cerea pur şi simplu introducerea dreptului de vot în funcţie de clasă socială, care includea astfel şi femeile. Dreptul de vot nu trebuia conferit tuturir, ci doar femeilor burgheze care dispuneau de oarecari proprietăţi. În cursul militarizării şi naţionalizării dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, multe femei s-au implicat în politică, chemându-şi susţinătoarele să contribuie la "apărarea" patriei.

Agnes Campbell MacPhail.S-a nascut TSP Preston. Grey, Ontario 24 martie 1890. d. 13 februarie, 1954. Ea a fost singura femeie aleasă în Parlamentul canadian în 1921, atunci când femeile au avut prima dată dreptul de a vota pentru Parlamentul European. . Ea a fost fondator al Societăţii de Elizabeth Fry Canada, şi astăzi lucrează pentru a da ajutor femeilor care au nevoie. In 1929, ea a fost, de asemenea, prima femeie Canada delegată la Liga Naţiunilor (precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite)
"Radicalele": aceasta era o categorie relativ restrânsă de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei susţineau din răsputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind să dispună astfel de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, care nu se afiliase nici unui partid. Unele dintre aceste femei au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste. Unele campanii, ca de ex. cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei, au fost organizate la comun cu acestea. Feministele radicale s-au impus şi pentru drepturile femeilor dezavantajate social - muncitoarele şi prostituatele. Reprezentantele acestei categorii au înfiinţat pe timpul Primului Război Mondial "Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate", din care făceau parte femei din toate naţiunile implicate la acea oră în conflagraţia mondială.

În imagine CLARA ZETKIN

"Socialistele": aceasta era gruparea femeilor organizate în mod relativ autonom în jurul mişcării socialiste, şi mai târziu, al mişcării comuniste. Revendicările principale ale femeilor socialiste corespundeau revendicărilor socialiste mai generale de după desfiinţarea diferenţelor dintre clase şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Precursoarele mişcării socialiste a femeilor - ca de exemplu Clara Zetkin - prevedeau independenţa economică a femeii ca o condiţie de bază pentru obţinerea de drepturi egale, precum şi desfiinţarea ierarhizării sexelor în mod analog cu desfiinţarea claselor sociale. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor şi ridicarea acesteia la nivelul celei de care beneficiau muncitorii (salarii egale pentru o muncă egală, acceptarea femeilor în sindicate etc.), mai târziu, la aceste revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua Internaţională a Femeilor de la data de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste a femeilor:"În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an Ziua Femeii, care serveşte în primul rând agitaţiei în vederea obţinerii dreptului de vot la femei."[Resoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la Copenhaga din 1910



Franţa: Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin. Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor.


Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare din dreptul civil.


Anglia: Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare.

Louise McKinney Frankville. S-a născut la Born, Ontario (22/9/1868. D. 10 iulie 1931). În 1917, ea a fost propusă să fie aleasă în Alberta în Adunarea Legislativă. Este într-adevăr, prima femeie membră a unui legiuitor, în întreaga Commonwealthului britanic. Ea a fost un organizator de locale, provinciale, naţionale şi internaţionale, vice-presedinte al femeii creştine Cumpătarea Uniunii. Ea a luptat ajutorarea imigranţilor, văduvelor şi femeile singure. Ea a fost a doua femeie care a semnat faimosul "Persoane", act care a condus ca femeile din Canada să poată să aibe "statut juridic" Face parte din grupul numit acum "Famous Five".

Germania: Mişcarea feministă din această ţară s-a desfăşurat la început sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase unele drepturi fundamentale, precum dreptul de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, precum şi la orice activitate politică. Astfel, mişcarea feministă a fost înnăbuşită. Liberalizarea politică din anii 1860 a condus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein" (ADF), de către Louise Otto-Peters. Social-democraţia germană timpurie a mers mână în mână cu puternica mişcare proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţată de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femeii. În Germania, dreptul de vot la femei a fost introdus în anul 1918, după pierderea războiului, de către Partidul Social-Democrat.Război Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.