Din istoria feminismului medicalPe plan mondial, ultimele douã decenii au înregistrat un proces masiv de feminizare a profesiei medicale, în deplinã concordantã cu tendintele actuale de adoptare a modelului "soft" în multiple sfere ale societãtii. La începutul secolului trecut cariera medicalã si în special cea academicã erau considerate un sacerdotiu rezervat exclusiv bãrbatilor, în timp ce femeile trebuiau sã se multumeascã în rolul de nurse (modelul "cuplului conjugal": bãrbatii - medici; femeile - infirmiere). Un articol din "Médecine moderne" deplângea în 1888 "lipsa aptitudinilor medicale la femeie", atitudine reverberatã într-o lucrare ulterioarã intitulatã "Encombrement et depréciation de la profession médicale " (Maçon, 1897), care îndemna femeile "sã renunte la astfel de studii repugnante", pe motivul cã vocatia lor este de a rãmâne "un simple coeur qui sent a coté d'un cerveau qui pense".
Prima femeie-medic din lume numele lui Elisabeth Blackwell, absolventã în 1849 la Geneva Medical College (GMC) din statul New York. Originarã dintr-o familie englezã modestã, care - dupã traversarea oceanului - înfiinţează o scoalã privatã în Cincinatti. Tânãra profesoarã a studiat pe ascuns tratate de medicinã si a cãutat un mentor care sã o pregãteascã pentru cariera stiintificã. Timp de un an ea a locuit în casa doctorului Samuel Henry Dickson, fondatorul Colegiului Medical din Carolina de Sud, unde s-a familiarizat cu aspectele de bazã ale practicii medicale. Sã amintim cã un alt confrate renumit în epocã pentru vederile sale liberale - dr. Joseph Warrington - întâmpinase cu multã reticentã proiectul acesteia de a se înscrie la facultatea de medicinã, sugerându-i sã se foloseascã de subterfugiul deghizãrii, asa cum fãcuse în 1821 Miranda Stuart, alias James Barry, din Edinburgh. Admiterea sa la GMC s-a fãcut "by accident", dupã ce o duzinã de colegii americane îi respinseserã cererea de înscriere. În fapt, profesorii de la GMC au lãsat aceastã decizie în seama studentilor care - considerând-o drept o farsã - au rãspuns afirmativ. Jurnalele intime ale protagonistei, rãmase în arhivele Universitãtii, aduc mãrturie despre incredibilele obstacole cãrora a trebuit sã le facã "lady student", mai ales în primele luni de curs. Respinsã de la demonstratiile practice, considerate "in adecvate pentru o femeie", ridiculizatã de colegi pentru "natura sa sensibilã" - pe care învãtase sã o disimuleze în spatele unei seriozitãti proverbiale - Elisabeth Blackwell a înfruntat cu mult curaj si tact comportamentele discriminatorii atât din partea codiscipolilor, cât si a dascãlilor. De exemplu, prof. John Webster - de altfel, un sustinãtor entuziast al tinerei studente - i-a interzis sã se prezinte la cursurile de anatomia reproducerii, în timp ce doamnele onorabile din oras evitau sã-i vorbeascã din cauza atitudinii sale pretins "imorale". Diploma de medic a obtinut-o la 23 ianuarie 1849 - fiind cea dintâi clasatã dintre 500 de studenti - , ceea ce a declansat reactii indignate din partea multor confrati. Spre exemplu, Boston Medical and Surgical Journal a publicat în luna urmãtoare o scrisoare amplã, în care autorul condamna "farsa de la GMC" si-si exprima speranta cã "for the honor of humanity, that it will be the last". Dupã încheierea studiilor în medicinã, Elisabeth Blackwell a plecat în Europa pentru a-si completa formarea practicã în marile spitale, dar cererea sa de a participa la îngrijirea pacientilor a fost respinsã sistematic. În cele din urmã, prezenta tinerei doctorite a fost acceptatã la maternitatea din Paris, iar ulterior, în sectia doctorului Paget de la "St. Bartholomew's Hospital" din Londra. În 1851 s-a întors la New York, cu scopul de a-si deschide un cabinet privat, însã demersurile sale nu au fost încununate de succes. O infectie serioasã la ochi a determinat-o sã renunte la visul de a deveni chirurg; treptat, Elisabeth Blackwell s-a specializat în aspectele preventive ale medicinii, aducând o contributie importantã la dezvoltarea Igienei si educatiei sanitare. Numele ei este legat, în special, de fondarea unui spital în New York, destinat îngrijirii pacientilor sãraci, dar care asigurã si învãtãmântul de nursing. O mare parte din activitatea sa a fost consacratã formãrii femeilor-medic, pentru care a creat, în 1868, un colegiu în cadrul New York Infirmary. Aici, a functionat ca profesor de Igienã pânã în 1875, când s-a întors la Londra pentru a prelua Catedra de Ginecologie. Exemplul lui Elisabeth Blackwell a fost urmat, la scurt timp, de un val de revendicãri pe bãtrânul continent, unde reprezentantele sexului frumos au luat cu asalt universitãtile de medicinã din Anglia, Franta, Elvetia. Prima lucrare despre feminismul medical, editatã în 1928, prezenta - între altele - cazul lui Madelèine Bres, care-si fãcea studiile la Facultatea din Paris în timpul rãzboiului din 1870. Pe parcursul asediului la care a fost supusã capitala francezã, aceastã studentã devotatã a îndeplinit functia de "intern provizoriu" în sectia profesorului Broca de la Pitié; la sfârsitul ostilitãtilor, ea a primit felicitãri din partea directorului spitalului pentru "devotamentul sãu, ce impunea respect celor din jur". Însã, de îndatã ce doamna Bres a cerut sã se prezinte la concursul de externat, Consiliul Asistentei Publice i-a replicat: "o asemenea inovatie nu poate fi autorizatã". Autoarea cãrtii amintite aici aratã, de asemenea, cã în timp ce colegii lor dispuneau de locuri în bãncile de sus ale amfiteatrului, medicinistele franceze trebuiau sã ocupe parterul hemiciclului, sub supravegherea strictã a profesorului. Cea dintâi autorizatie de înscriere la concursul pentru externi a fost obtinutã în 1881 de fiica unui medic din Néuilly, dar internatul a rãmas pentru multã vreme inaccesibil studentelor în medicinã. Se spune cã Hotãrârea din 30 ianuarie 1885, prin care internatul a fost deschis slujitoarelor lui Asklepios, a devenit realitate dupã nu mai putin de 500 de vizite oficiale din partea candidatelor la autoritãtile implicate. Anul urmãtor, doamna Dejerine-Klumpke devenea primul intern titular din istoria medicinii franceze, iar în 1888 numãrul femeilor care exersau la Paris se ridica la 11. A trebuit sã treacã însã mai bine de un deceniu pentru ca o femeie sã devinã sefã de clinicã în Orasul Luminilor! În timpul primului război mondial şi anii următori ea a fost un pionier în tratarea şi reabilitarea unui număr mare de soldaţi care au fost afectati de răni ale sistemului nervos şi în special a măduvei spinării.
Nu putem încheia aceastã sumarã incursiune în istoria feminismului medical, fãrã a o cita pe dna Brigitte Maheu - profesor de Medicinã Socialã si Preventivã la Montreal - care demonstra într-un articol din "L'actualité médicale" (2003) cã, departe de a avea o conotatie devalorizantã, "feminizarea din ce în ce mai accentuatã a profesiei medicale constituie un factor important de umanizare a îngrijirilor în sens larg".
(Prezentare în revista ,, Medicală" de Dr. Manuela HOROPCIUC )
Prima femeie-medic din lume numele lui Elisabeth Blackwell, absolventã în 1849 la Geneva Medical College (GMC) din statul New York. Originarã dintr-o familie englezã modestã, care - dupã traversarea oceanului - înfiinţează o scoalã privatã în Cincinatti. Tânãra profesoarã a studiat pe ascuns tratate de medicinã si a cãutat un mentor care sã o pregãteascã pentru cariera stiintificã. Timp de un an ea a locuit în casa doctorului Samuel Henry Dickson, fondatorul Colegiului Medical din Carolina de Sud, unde s-a familiarizat cu aspectele de bazã ale practicii medicale. Sã amintim cã un alt confrate renumit în epocã pentru vederile sale liberale - dr. Joseph Warrington - întâmpinase cu multã reticentã proiectul acesteia de a se înscrie la facultatea de medicinã, sugerându-i sã se foloseascã de subterfugiul deghizãrii, asa cum fãcuse în 1821 Miranda Stuart, alias James Barry, din Edinburgh. Admiterea sa la GMC s-a fãcut "by accident", dupã ce o duzinã de colegii americane îi respinseserã cererea de înscriere. În fapt, profesorii de la GMC au lãsat aceastã decizie în seama studentilor care - considerând-o drept o farsã - au rãspuns afirmativ. Jurnalele intime ale protagonistei, rãmase în arhivele Universitãtii, aduc mãrturie despre incredibilele obstacole cãrora a trebuit sã le facã "lady student", mai ales în primele luni de curs. Respinsã de la demonstratiile practice, considerate "in adecvate pentru o femeie", ridiculizatã de colegi pentru "natura sa sensibilã" - pe care învãtase sã o disimuleze în spatele unei seriozitãti proverbiale - Elisabeth Blackwell a înfruntat cu mult curaj si tact comportamentele discriminatorii atât din partea codiscipolilor, cât si a dascãlilor. De exemplu, prof. John Webster - de altfel, un sustinãtor entuziast al tinerei studente - i-a interzis sã se prezinte la cursurile de anatomia reproducerii, în timp ce doamnele onorabile din oras evitau sã-i vorbeascã din cauza atitudinii sale pretins "imorale". Diploma de medic a obtinut-o la 23 ianuarie 1849 - fiind cea dintâi clasatã dintre 500 de studenti - , ceea ce a declansat reactii indignate din partea multor confrati. Spre exemplu, Boston Medical and Surgical Journal a publicat în luna urmãtoare o scrisoare amplã, în care autorul condamna "farsa de la GMC" si-si exprima speranta cã "for the honor of humanity, that it will be the last". Dupã încheierea studiilor în medicinã, Elisabeth Blackwell a plecat în Europa pentru a-si completa formarea practicã în marile spitale, dar cererea sa de a participa la îngrijirea pacientilor a fost respinsã sistematic. În cele din urmã, prezenta tinerei doctorite a fost acceptatã la maternitatea din Paris, iar ulterior, în sectia doctorului Paget de la "St. Bartholomew's Hospital" din Londra. În 1851 s-a întors la New York, cu scopul de a-si deschide un cabinet privat, însã demersurile sale nu au fost încununate de succes. O infectie serioasã la ochi a determinat-o sã renunte la visul de a deveni chirurg; treptat, Elisabeth Blackwell s-a specializat în aspectele preventive ale medicinii, aducând o contributie importantã la dezvoltarea Igienei si educatiei sanitare. Numele ei este legat, în special, de fondarea unui spital în New York, destinat îngrijirii pacientilor sãraci, dar care asigurã si învãtãmântul de nursing. O mare parte din activitatea sa a fost consacratã formãrii femeilor-medic, pentru care a creat, în 1868, un colegiu în cadrul New York Infirmary. Aici, a functionat ca profesor de Igienã pânã în 1875, când s-a întors la Londra pentru a prelua Catedra de Ginecologie. Exemplul lui Elisabeth Blackwell a fost urmat, la scurt timp, de un val de revendicãri pe bãtrânul continent, unde reprezentantele sexului frumos au luat cu asalt universitãtile de medicinã din Anglia, Franta, Elvetia. Prima lucrare despre feminismul medical, editatã în 1928, prezenta - între altele - cazul lui Madelèine Bres, care-si fãcea studiile la Facultatea din Paris în timpul rãzboiului din 1870. Pe parcursul asediului la care a fost supusã capitala francezã, aceastã studentã devotatã a îndeplinit functia de "intern provizoriu" în sectia profesorului Broca de la Pitié; la sfârsitul ostilitãtilor, ea a primit felicitãri din partea directorului spitalului pentru "devotamentul sãu, ce impunea respect celor din jur". Însã, de îndatã ce doamna Bres a cerut sã se prezinte la concursul de externat, Consiliul Asistentei Publice i-a replicat: "o asemenea inovatie nu poate fi autorizatã". Autoarea cãrtii amintite aici aratã, de asemenea, cã în timp ce colegii lor dispuneau de locuri în bãncile de sus ale amfiteatrului, medicinistele franceze trebuiau sã ocupe parterul hemiciclului, sub supravegherea strictã a profesorului. Cea dintâi autorizatie de înscriere la concursul pentru externi a fost obtinutã în 1881 de fiica unui medic din Néuilly, dar internatul a rãmas pentru multã vreme inaccesibil studentelor în medicinã. Se spune cã Hotãrârea din 30 ianuarie 1885, prin care internatul a fost deschis slujitoarelor lui Asklepios, a devenit realitate dupã nu mai putin de 500 de vizite oficiale din partea candidatelor la autoritãtile implicate. Anul urmãtor, doamna Dejerine-Klumpke devenea primul intern titular din istoria medicinii franceze, iar în 1888 numãrul femeilor care exersau la Paris se ridica la 11. A trebuit sã treacã însã mai bine de un deceniu pentru ca o femeie sã devinã sefã de clinicã în Orasul Luminilor! În timpul primului război mondial şi anii următori ea a fost un pionier în tratarea şi reabilitarea unui număr mare de soldaţi care au fost afectati de răni ale sistemului nervos şi în special a măduvei spinării.Nu putem încheia aceastã sumarã incursiune în istoria feminismului medical, fãrã a o cita pe dna Brigitte Maheu - profesor de Medicinã Socialã si Preventivã la Montreal - care demonstra într-un articol din "L'actualité médicale" (2003) cã, departe de a avea o conotatie devalorizantã, "feminizarea din ce în ce mai accentuatã a profesiei medicale constituie un factor important de umanizare a îngrijirilor în sens larg".
(Prezentare în revista ,, Medicală" de Dr. Manuela HOROPCIUC )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu